Expansiunea Islamului

**Admin** Joi Mai 05, 2011 6:05 pm

Domnia discipolilor, discordiile şi expansiunea Islamului

Istoriografia universală consemnează deseori surprindere şi admiraţie faţă de forţa personalităţii profetului Mohammed, care adăugând la o formulă sincretică a principipalelor religii deja afirmate- mozaismul şi creştinismul- adaptează preceptele religioase la necesităţile politice şi sociale ale ariei geografice şi epocii ce marcau un anumit stadiu de dezvoltare.
În acest sens subliniem că modul de viaţă patriarhal al societăţii arabe preislamice, cât şi de analogia modernă a familiilor arabe, însăşi doctrina religioasă a scripturilor creştine şi mozaice nu e decât formula patriarhală a unui străvechi patrimoriu arab(nomad, centralizat, proprietatea funciară în mâna unei persoane, de obicei fruntaşul comunităţii, era inexistentă proprietatea particulară asupra pământului, decăderea comerţului în sudul Peninsulei Arabe, în urma presiunilor tot mai puternice ale statelor vecine (persană, etiopiană) şi apariţia în sânul societăţii gentilice de triburi nomade a unor comunităţi sedentare şi prospere, considerate însă corupte (mai ales prin caracterul eterogen al credinţelor religioase pacticate- mozaismul, creştinismul, idolatria). Toate aceste condiţii au dus la trezirea sentimentelor- conştiinţa etnică a arabilor, astfel că răscoalele şi reformele declanşate de Mohammed apar drept ca o replică a societăţii nomade împotriva societăţii arabe, corupte şi decăzute din punct de vedere moral.
Reformele introduse de preceptele Coranului au oferit o nouă perspectivă maselor de beduini aflaţi pe o treaptă socială inferioară celei de care se bucura aristocraţia de la Mecca. Fără să modifice radical organizarea tribală, vechiul “spirit de clan” depăşit- după adoptarea religiei islamice – dimensiunea unei noi noţiuni aceea de “solidaritate musulmană”, care includea conceptul mai îngust de “arabism” afirmând fraţii tuturor coregionalilor – indiferent de rasă, origine etnică, familială, stare materială etc.
Fără îndoială că aceste principii, exceptând unele experienţe sociale ale profetului şi primilor săi succesori (califii cei drepţi), aveau să sufere unele denaturări şi practici distorsionate, subordonate de cele mai multe ori intereselor arabe de mai târziu, la început însă noua doctrină prin toleranţa sa dictată de mobiluri economice, avea să fie privită favorabil de către masele asuprite care vedeau în noua mişcare un prilej de înfăptuire a aspiraţiilor de califat. Dacă mai adăugăm la acesta şi factorii de slăbiciune şi declin ce măcinau marile puteri statale din acea perioadă, vecine arabilor, ne putem explica succesele rapide repurtate de o armată de musulmani de la Medina nu numai asupra unui trib din Peninsula şi a puternicei cetăţi Mecca, dar şi a altor state cu faimă: triburile bezantine din Siria şi Palestina (ameninţând chiar capitala imperiului Constantinopol), posesiunile statului persan-sasanid din Mesopotamia, însuşi Persia şi Transaxonia şi vaste zone din Asia Centrală, Egiptul şi Africa de Nord şi o mare parte din Peninsula Iberică. În circa un secol arabii au creat un imens imperiu- califat întinzându-se din Pirinei pâna la Marele Zid Chinezesc.
Cu timpul, o asemenea întreprindere uriaşă nu putea aă nu antreneze probleme aproape insolubile, cele mai acute referindu-se la asimilarea sub aspect lingvistic, religios etnic etc. La aceste diferenţe s-au adăugat cele provenind din lupta pentru putere dintre diferite clanuri, izbucnind cu deosebită violenţă imediat după moartea Profetului.
După moartea lui Mohammed, “falşi profeţi” s-au ridicat împotriva succesorului Abu Bakr- împreună cu triburile lor. Printr-o campanie de şase luni Khalid Ibn Al-Walīd- a înnăbuşit rebeliunea.
Aceasta a marcat începutul unor crize interioare, cauza lor fiind golul lăsat de personalitatea prea puternică a lui Mohammed, şef politic şi religios care nu prevazuse în timpul vieţii sale modalităţi de succesiune la “tron”. Pentru a păstra unitatea religioasă şi statală Abu Bakr a înţeles că este necesară o diversiune, ceva care să îi confere prestigiu şi putere. Apreciind că în Siria exista o slăbiciune politică, provocată de contradicţiile dintre arameeni şi stăpânitorii greci, de contradicţiile dintre diferitele comunităţi creştine- reuşeşte ca prin conducătorii săi militari- Yazid Ibn-Abu-Sufyān şi Khalid Ibn Al-Walid să cucerească între 633-637 toată Palestina şi Siria. Acesta este începutul expansiunii arabilor, dar din păcate Abu Bakr moare în 634 şi nu vede decât începutul expansiunii. Succesorul său ‘Umar (634-644) a extins operaţiunilor militare spre Persia, care se confrunta cu aceeaşi decadenţă administrativă şi condiţii sociale neechilibrate care au favorizat cucerirea arabă. Tot sudul Irakului a fost cucerit între 640-644. Aceste cuceriri au mărit încrederea în islam şi au întărit credinţa musulmanilor aducând enorme beneficii financiare.
Până în 645 arabii ajung în India. După ‘Umar a urmat ‘Uthman (644-656) şi apoi ‘Ali (656-660). Această perioadă reprezintă pentru comunitatea islamică o uimitoare perioadă de creştere şi prefacere, de cuceriri militare triumfătoare- dar şă de dezlănţuirea unor crize interne mergând de la prima mişcare de succesiune a triburilor beduine din Arabia până la luptele interne care au însâgerat califatul lui ‘Ali, după ce duseseră la asasinarea lui ’Umar şi ‘Uthman. Rivalităţile şi diversele lupte pentru putere şi’au dat frâu liber printre foştii discipoli ai lui Mohammed. Primii patru califi numiţi “cei care au urmat calea cea dreaptă” (rašidūn) s-au bucurat în istoria islamului de un prestigiu deosebit, au ajuns la putere în urma unor alegeri discutate- dominate de jocul unor coaliţii de interese. Domnia discipolilor a ascun discordii neîncetate care au degenerat în bătălii, dar mai ales au creat în sânul islamului rupturi dintre care unele persistă şi azi. Conflictui dintre Mu-awyia şi Ali a dus la ciocnirea armată de la Siffin pe malurile eufratului, în iunie-ulie 657. El a fost continuat prin arbitrajul de la Adhruh , care a hotărât în favoarea lui Mu'awiya.
Cea mai gravă discordie a provenit din înlăturarea prin forţă a vărului şi ginerelui Orofetului- ‘Ali, ca şi ignorarea drepturilor Fatimei- fiica Profetului. Reacţia lui ‘Ali a avut loc însă mai târziu, după vreo zece ani, când printr-o răscoală împotriva celui de-al treilea calif care a fost asasinat. Ali a obţinut puterea, dar autoritatea i-a fost pusă în cauză de Mu’awiyya- guvernatorul omeyyad al Siriei.
Primul calif omeyyad a triumfat definitiv după ce ‘Ali, pe teritoriul irakian a căzut în 661 victima unui atentat în marea moschee de la Kūfa.
Imperiile bizantin şi sasanid ieşeau dintr-o perioada de lupte şi se sărăciseră reciproc, aşa ca nu au acordat la început prea mare atenţie unor atacuri venind din partea arabilor, pe care le-au confundat cu obisnuitele razii. Dar arabii au reusit să cucereasca Siria, repurtând o victorie totală la Yarmuk în 636, şi cucerind lerusalimul şi Damascul.
În Mesopotamia, batalia de la Qadisiyya wa din 637 a deschis ţara cuceritorilor arabi şi a fost urmată de ocuparea şi pradarea bogatei capitale sasanide Ctesifon. Taberele militare arabe din Irakul de jos s-au transformat în mari centre sedentare, abundent populate.
Cuceririle au continuat şi s-au amplificat ; mai întâi în direcţia Mesopotamiei de nord, prin cucerirea Ninivei în 641, apoi a Armeniei, a Azerbaidjanului, a platoului Iranaina, până în Horasan .In paralel, generalul ~Amr Ibn Al -as s-a indreptat spre Egipt ,unde a fost intemeiata o mare tabara la Fustat , pe valea Nilului devenită oraşul Cairo ). Iniţial, arabii nu au întâmpinat o rezistenţă însemnată, dar bizantinii , neliniştiţi de pierderea unei provincii care le servise întotdeauna ca grânar, au preluat ofensiva, ceea ce a dus la izbucnirea unor lupte sângeroase şi devastarea Alexandriei în 642. Dincolo de graniţele Egiptului, arabii au întreprins raiduri de mari proporţii în bogata provincie bizantină Ifriqiya , ajungând pănă în Tunisia, fără să se stabilească însă acolo.
Dar noul stat nu era încă decât un agregat de provincii cvasiautonome. Era recunoscuta de către toţi autoritatea califului, iar oraşul Medina era considerat capitală. Desi învingătorii refuzau să se amestece cu populaţiile cucerite, influenţele străine au fost acelea care au început să agite în chip ascuns societatea islamică şi să insufle certurilor din sânul ei violenţa rivalitaţilor etnice şi naţionale (v. D.Sourdel, J. Sourdel -Thomine - Civilizatia islamului clasic , Ed. Meridiane , 1975)

Lun	Mar	Mier	Joi	Vin	Sam	Dum
		1	2	3	4	5
6	7	8	9	10	11	12
13	14	15	16	17	18	19
20	21	22	23	24	25	26
27	28	29	30	31